„Călăuzirea lui Dumnezeu“ de Elisabeth Elliot

Pentru că pentru unii a început vacanţa, pentru alţii concediul, pentru alţii una dintre acestea două e pe cale să înceapă, m-am gândit că este potrivit să vă prezint astăzi o carte care are de-a face cu luarea deciziilor, pentru că aceasta este poate o altă perioadă din an în care ne facem planuri cu privire la petrecerea verii, la începutul toamnei etc. Cartea se numeşte Călăuzirea lui Dumnezeu şi este scrisă de Elisabeth Elliot. Autoarea a împărţit cartea în 5 capitole şi încearcă să ne arate modul în care trebuie să ne apropiem de Dumnezeu ca să-I aflăm voia şi felul în care El ne-o va arăta. Iată ce spune ea despre această carte:

Aceasta este o carte despre călăuzirea lui Dumnezeu, dar ea nu este alcătuită din şase paşi simpli care trebuie urmaţi pentru a putea avea parte de călăuzirea divină. Cartea de faţă este mai degrabă o colecţie de observaţii izvorâte din experienţa personală şi din Biblie, referitoare la motivul pentru care Dumnezeu îi călăuzeşte pe copiii Săi şi felul în care face El, de fapt, acest lucru.

A cere călăuzirea lui Dumnezeu înseamnă implicit a lua o decizie, ceea ce presupune credinţă. Natura acestei credinţe trebuie să fie superioară atitudinii degajate de genul: „Dacă îmi place ceea ce văd, atunci iau lucrul respectiv“. Dumnezeu cere acel gen de credinţă care are puterea să aştepte răsplătirile pe care le promite El şi să considere că acestea merită aşteptarea şi preţul care trebuie plătit. De fapt, rugăciunile noastre pentru călăuzire (sau pentru orice altceva) încep din momentul în care putem rosti: Mă încred în El. Însă o asemenea atitudine presupune renunţare. Nu vom mai spune: „Dacă mă încred în El, atunci El îmi va da cutare sau cutare lucru“; ci „Mă încred în El. Îl las pe El să hotărască ce anume să-mi ofere şi ce să îmi refuze“.

Nu e uşor, dar vom vedea că se poate şi vom vedea asta atât din istorisirile din Biblie la care face referire autoarea, dar şi din propria ei experienţă. Însă contrar aşteptărilor, cartea începe altfel, cu un capitol care la o primă vedere nu pare să aibă prea mare legătură cu subiectul călăuzirii.

În acest capitol autoarea prezintă şi discută frază cu frază rugăciunea „Tatăl nostru“, arătându-ne (printre altele) că atunci Când ne aducem rugăciunile individuale înaintea Lui, facem acest lucru recunoscând că răspunsul trebuie să fie în armonie cu venirea Împărăţiei şi cu sfinţenia Numelui Său; aceasta înseamnă că răspunsul ar putea fi cu totul altul decât cel pe care îl aşteptăm.

Capitolul 2 al cărţii Călăuzirea lui Dumnezeu de Elisabeth Elliot începe cu povestirea unei întâmplări din perioada în care autoarea se afla încă în Quito. Doi tineri americani aventuroşi voiau să exploreze Marea Pădure Tropicală Amazoniană timp de şase săptămâni şi apoi să scrie o carte bazată pe această călătorie. Îşi luaseră tot soiul de echipamente şi obiecte utile în junglă, truse de prim-ajutor, căşti de protecţie, bricege, mâncare la conserve ş.a.m.d., dar şi-au dat seama, ajunşi în Quito, că nu ştiau limba băştinaşilor. Aşa că au venit la Elisabeth Elliot să o roage să le spună măcar câteva expresii în limba acestora. Ea şi-a dat seama că de fapt ei aveau nevoie de o călăuză pentru expediţia lor, dar cum ei nu veniseră să-i ceară sfatul, aceştia au plecat foarte încrezători mai departe.

Ce vrea să ne spună autoarea prin această poveste? Că şi noi facem la fel de multe ori atunci când venim la Dumnezeu. Venim încrezători şi bine informaţi şi pregătiţi, în opinia noastră, pentru că ne-am dat seama că totuşi ne lipseşte ceva. Însă avem o singură cerere la Dumnezeu şi credem că El nu va considera că e necesar să mai trieze din ce am adunat noi. Noi vrem un răspuns facil şi instant, de tip „da“ sau „nu“.

De fapt, noi avem nevoie de Cel care este Călăuza. Hărţile, indicatoarele, câteva expresii necesare – toate acestea ne pot fi de folos, însă avem infinit mai multă nevoie de cineva care a mai trecut pe unde mergem noi şi cunoaşte drumul.

Elisabeth Elliot ne spune că trebuie să facem din Biblie temelia. Am întâlnit, citind Biblia, nenumărate dovezi în favoarea faptului că au existat oameni pe care Dumnezeu i-a călăuzit. Pe paginile Scripturii găsesc totodată asigurarea că El doreşte să mă călăuzească şi pe mine. El face acest lucru de multă vreme. Mâna Lui se întinde înspre mine. Eu doar trebuie să o apuc…

Pentru a primi însă călăuzirea lui Dumnezeu este nevoie de împlinirea unor condiţii, pe care autoarea le prezintă în capitolul 3. Prima condiţie este să recunosc cine este Dumnezeu Însuşi. Dacă dorim să ştim ce trebuie să facem, trebuie întâi să aflăm cine este Cel care ne vorbeşte.

În Biblie, avem exemplele unor moduri în care diverşi oameni au ajuns să recunoască cine este Dumnezeu: lui Moise, Dumnezeu i-a vorbit dintr-un rug aprins care nu se mistuia, regele Nebucadneţar a fost deposedat de tot ce avea şi a ajuns ca un animal până a recunoscut cine este adevăratul Dumnezeu, apostolul Pavel a fost oprit din drumul său spre Damasc pentru a-i persecuta pe creştini, iar Ioan era în exil pe insula Patmos când a văzut pe „Cineva care semăna cu Fiul Omului“.

Credinţa şi ascultarea credinţei sunt următoarele condiţii. Ni se cere să ne punem încrederea în ceea ce afirmă Dumnezeu, deci aceste condiţii sunt strâns legate de prima. Dacă L-am recunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, vom putea să ne încredem în cuvântul Său. Nu putem împlini prin propriile noastre puteri condiţiile pentru a ajunge la lumina pe care o căutăm, dar problema a fost deja rezolvată. Isus este călăuza noastră şi El Însuşi este şi Calea.

A crede un anumit lucru – de exemplu, în faptul că Dumnezeu ne va călăuzi – se aseamănă cu primul pas pe care îl face un copil. Este începutul umblării cu Dumnezeu. Paşii care urmează se aseamănă cu cel dintâi prin faptul că şi ei conţin elementul credinţei. Dacă Dumnezeu Şi-a ţinut promisiunea acum, El Îşi va ţine promisiunea şi data viitoare. Cred cuvântul pe care îl am acum din partea Lui şi ştiu că mâine El îmi va vorbi din nou.

În final, iată câteva exemple de moduri prin care Dumnezeu ne poate arăta ce trebuie să facem, discutate de autoare în ultimul capitol:

Mijloace supranaturale – Semne vizibile Magii sunt oameni care au fost călăuziţi astfel. Nu ştim cine sau câţi au fost, dar ei ştiau destule despre stele cât să înţeleagă semnificaţia stelei din Betleem, aşa că Dumnezeu a ales această metodă ca să-i călăuzească, folosindu-se şi de abilităţile şi cunoştinţele lor.

Dacă am fi vreodată ispitiţi să ne întrebăm în ce măsură este posibil ca Dumnezeu să comunice cu oameni care, în opinia noastră, sunt mult prea îndepărtaţi şi nu îndeplinesc condiţiile unei astfel de comunicări; dacă ne îndoim de capacitatea Sa de a alege acea metodă care li se potriveşte persoanelor individuale vizate; dacă privim evenimentele lumii mai degrabă ca pe nişte manifestări ale hazardului, nişte puncte în timp şi spaţiu care cu greu ar merita atenţia Sa, atunci ne va fi de folos să ne aducem aminte de acei străini misterioşi şi de steaua care i-a călăuzit.

Îngeri Apariţiile îngerilor nu sunt aşa de rare precum am fi tentaţi să credem. Numai la Naşterea Domnului au fost cinci arătări angelice. Agar, Avraam, Lot, Iacov, Zaharia, Maria, Iosif, Petru, Pavel, toţi aceştia s-au întâlnit cu îngeri trimişi de Domnul cu o anumită misiune. Dintre aceştia, mi se pare foarte interesantă povestea lui Lot. Dumnezeu a trimis îngeri să-l salveze din Sodoma, pentru că, deşi nu prea dă impresia de persoană cu exces de zel în slujirea Lui, totuşi este numit „neprihănit“ când Dumnezeu se pregăteşte să distrugă cetatea. Lot nu ia în seamă primele avertismente, aşa că îngerii îi iau de mână pe Lot, pe soţia lui şi pe fetele lor şi îi scot afară din cetate. Constrângerea merge până la un anumit punct.

Această istorie exemplifică îmbinarea dintre suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului – Lot a fost întâi scos cu forţa, dar apoi a trebuit să alerge pe propriile sale picioare.

Vise şi vedenii Iosif a avut vise profetice, Ghedeon a aflat ce trebuia să facă prin intermediul visului altui om, regele Nebucadneţar a avut vise despre care Daniel a fost sigur că erau de la Dumnezeu, Pavel a fost înştiinţat astfel ca să ştie unde să se ducă în călătoriile sale misionare.

Este important să reţinem că manifestarea fenomenelor supranaturale ţine de hotărârea înţelepciunii divine. Nu trebuie ca noi să Îi cerem lui Dumnezeu să ne călăuzească într-un mod miraculos.

Mijloace naturale – Datoria Oameni ca David (păstor), Samuel (avea îndatorirea de a sluji în Templu), Matei (strângea taxe) au primit o chemare din partea lui Dumnezeu în timp ce îşi vedeau în mod natural de responsabilităţile lor. Când nu ştim nici măcar în ce constă următorul lucru pe care trebuie să facem, cu siguranţă mai avem vreo altă îndatorire care ne aşteaptă. Regula este să o facem şi s-ar putea ca acel lucru să ne deschidă ochii şi spre următorul pas.

Călăuzirea prin ceilalţi Dumnezeu ne călăuzeşte în permanenţă prin relaţiile noastre cu alţii. Ni se spune să ne supunem unii altora, că soţiile trebuie să fie supuse soţilor lor şi copii părinţilor, să ascultăm de regulile unor instituţii sau de legi. Trebuie să ne asigurăm că dăm dovadă de ascultare în aceste relaţii înainte de a începe să căutăm o călăuzire mai mistică.

Daruri şi abilităţi Dumnezeu cunoaşte contextul din care venim, punctele tari şi cele slabe, preferinţele, temerile, experienţa. Nu suntem întotdeauna buni judecători ai capacităţilor noastre, dar în relaţie cu ceilalţi oameni putem ajunge să ne cunoaştem pe noi înşine.

Atunci când încerc să găsesc direcţia cea bună, ar trebui să iau în considerare ce experienţă am avut până acum, ce daruri şi înclinaţii am şi pentru ce m-a pregătit viaţa mea de până acum. Ce ţin în mână? Care este rolul meu în Trupul lui Cristos? Oare am ceva de oferit? Există vreun loc în care este nevoie acum de ceea ce pot eu oferi? Aceste întrebări mă vor ajuta să descopăr ce trebuie să fac.

Circumstanţele „Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu“. Avem convingerea, izvorâtă din actul credinţei, că El se foloseşte şi de circumstanţe şi de asemenea suntem înzestraţi şi cu inteligenţă.

Sper că nu am uitat de importanţa principiului omenesc al bunului-simţ. Inteligenţa pe care o avem este un dar de la Dumnezeu; circumstanţele în care ne găsim sunt sub controlul Său. În raportarea la aceste circumstanţe, trebuie să folosim atât inteligenţa noastră, cât şi credinţa pe care o avem. Este posibil să devenim atât de îndărătnici în insistenţa noastră încăpăţânată asupra unui anumit mijloc de călăuzire, încât să ignorăm cu desăvârşire semnele care sunt în jurul nostru.

Alege ce este mai greu Dintre două drumuri, alege-l pe cel mai greu. Dacă ai eliminat toate celelalte posibilităţi şi totuşi au rămas două care par a fi în aceeaşi măsură plăcute lui Dumnezeu, optează pentru soluţia care ţi se pare mai dificilă. Isus a spus că „este grea calea care duce la viaţă“, ceea ce ar putea însemna că El ne cere să voim împotriva voinţei noastre.

Aşa se încheie cartea Călăuzirea lui Dumnezeu de Elisabeth Elliot. E o carte subţire, după cum poate v-aţi putut da seama, din moment ce nu are decât 5 capitole, dar cred că a condensat destul de multe idei în puţine pagini. Vă invit să o citiţi şi voi pagină cu pagină pentru a descoperi şi restul metodelor identificate de autoare prin care Dumnezeu ne poate călăuzi, dar şi alte experienţe din viaţa autoarei sau din Biblie.

Pentru mai multe detalii despre autoare şi cărţile sale vizitaţi site-ul oficial elisabethelliot.org.